de hipoxie şi moare.
Un trombus (cheag de sânge) se formează de obicei acolo unde o artera coronara este stenozată de către o placa ateromatoasă. Uneori aceasta placă se fisurează sau chiar rupe declanşând formarea trombusului.

Cauze :
Cauza principală atât a anginei instabile cât şi a infarctului miocardic este boala coronariană. Boala coronariană se produce atunci când apar plăci ateromatoase de-a lungul pereţilor interni ai arterelor coronare şi astfel se reduce fluxul sanguin spre inima. La majoritatea persoanelor boala coronariană debutează în adolescenta şi se dezvoltă pe parcursul anilor.
Valorile crescute ale colesterolului, hipertensiunea arterială şi fumatul, deteriorează arterele şi contribuie la formarea plăcilor de aterom. Procesul prin care se formează plăcile se numeşte ateroscleroză. Plăcile de aterom sunt depozite de colesterol, calciu si alte substanţe acoperite de o capsulă fibroasă. În cazul în care va apărea o tulburare bruscă a presiunii sanguine, artera se va contracta brusc sau sunt prezenţi alţi factori (ca inflamaţia), capsula fibroasă a plăcii de aterom se poate rupe sau fisura. Organismul va încerca să repare acea ruptură sau fisură, în acelaşi mod în care repară o leziune a pielii, prin formarea unui tromb la suprafaţa capsulei. Trombul format poate obstrucţiona complet artera, blocând fluxul sanguin spre muşchiul inimii şi astfel se produce infarctul. Plăcile de aterom nou formate au riscul cel mai mare de ruptura. Capsula fibroasă de pe o placă de aterom nou-formată are tendinţa mai accentuată de a se rupe sau de a se fisura (este mai instabilă) decât capsula mai groasă a unei placi de aterom mai vechi.

Plăcile de aterom nu sunt întotdeauna cauza infarctului miocardic. În unele cazuri, destul de rar, spasmul coronarian si contractura, pot obstrucţiona complet fluxul sanguin şi produce infarct miocardic. Cel mai des, în aceste cazuri, tot ateroscleroza este implicată, dar există cazuri în care alţi factori produc spasmul. Cocaina, vremea rece, episoadele de stres emoţional pot produce spasm arterial. În multe alte cazuri nu se cunoaşte cauza acestor spasme.
Trombul format pe o placă de aterom ruptă sau fisurată, poate să nu fie destul de mare pentru a bloca artera complet, dar poate diminua fluxul sanguin în teritoriul vascularizat de artera respectivă, cauzând angina instabilă. Angina instabilă poate reprezenta un semn că va urma un infarct miocardic, deoarece acel tromb poate creşte în dimensiuni şi obstrua complet artera. În cazul în care trombul este dizolvat, infarctul miocardic imediat va fi evitat, dar organismul va încerca de-a lungul timpului să repare capsula lezată a plăcii de aterom. De asemenea o placă de aterom proaspăt reparată poate fi instabilă. Probabilitatea de a se rupe din nou este mare, fiind astfel un factor de risc important pentru un nou infarct miocardic.

Factori de risc – se pot impari în trei categorii:
1.    factori de risc necontrolabili:
    ereditatea;
    vârsta;
    sexul (infarctele miocardice sunt de 10 ori mai frecvente la bărbaţi decât la femei, aflaţi în grupa de vârsta 30 – 50 ani. După menopauza si înainte de 70 ani numărul femeilor in atinge pe cel al bărbaţilor).

2.    factori de risc controlabili:
    nivelul ridicat al colesterolului;
    HTA;
    Fumatul;
    Stresul.

3.    alţi factori importanţi:
    diabetul zaharat;
    sedentarismul;
    efortul excesiv neobişnuit;
    obezitatea.

Factorii protectori
•    efortul fizic – riscul sedentarilor de a face boala este de 3 ori mai mare decât la persoanele active;
•    calitatea apei de băut – conţinutul in Mg;
•    cantitatea de fibre vegetale si vitamina C din alimentaţie.

Simptomele şi semnele asociate durerii sunt :
•    Neurovegetative (transpiraţii profuze, greaţa, vărsături) ;
•    Digestive (epigastralgii, eructaţii, sughit, meteorism abdominal, constipaţie) ;
•    Renale (oligo-anurie) ;
•    Neuro-psihice (oboseala, stare confuzională, elemente de pareză, paralizie, afazie)
Manifestările atipice de debut ale infarctului de miocard trebuie totdeauna luate în considerare când pacientul prezintă edem pulmonar acut, tulburări de ritm sau de conducere, insuficienţă cardiacă congestivă, colaps, soc, accidente neurologice, tulburări psihice, fenomene digestive (durere francă abdominală), fenomene pseudo-reumatismale.

Examenul fizic al pacientului cu infarct de miocard cuprinde:
•    Examenul cordului – poate fi uneori normal, dar adesea se evidenţiază semne de insuficienţă cardiacă (zgomote cardiace asurzite, tahicardice, galop presistolic şi/sau diastolic, bradiaritmii sau tahiaritmii, suflu sistolic, frecătură pericardică);
•    Examenul aparatului respirator – se pot evidenţia semne de edem pulmonar acut, semne inaugurabile ale insuficienţei ventriculare stângi;
•    Examenul aparatului digestiv, al abdomenului – meteorism abdominal discret, uneori ficat si stază;
•    Examen general – starea generală este afectată, cu anxietate, agitaţie, stări subfebrile, rar pacientul este necomunicativ.

Totodată trebuie luată în considerare posibilitatea unui infarct miocardic când pacientul prezintă:
•    Durere precordiala tipica, retrosternala, vie, intensă, atroce, sau toracică inferioară, epigastrica, în contextul unei stări de agitaţie a bolnavului;
•    Manifestări neobişnuite: colaps, stare de soc, edem pulmonar acut, tulburare de ritm insolita, insuficienţă cardiaca globală instalată rapid, fenomene digestive, neurologice;
•    Context biopatologic sugestiv: vârsta peste 40 ani, femei la menopauză, antecedente personale coronariene, elemente de ateroscleroză precum şi factorii de risc:
    aterogeni endogeni – greu modificabili (obezitate, hipertensiune arteriala, gută, diabet zaharat, hiperlipoproteinemii);
    aterogeni exogeni (fumat, sedentarism, stresuri frecvente, abuzuri alimentare) – modificabili prin schimbarea stilului de viată.

Examenul paraclinic în infarctul de miocard cuprinde:
    testele uzuale (screening);
    probe biologice (dozarea enzimelor miocardice şi a produşilor de citoliză, fibrinogen, lipidogramă);
    electrocardiograma (cu valoare diagnostică, prognostică, de ghidare a terapiei) care evidenţiază modificările necrotico-lezional-ischemice (prin intermediul undei Q – necroza, segmentului ST supradenivelat – leziune, unde T simetrice, adânci, negative – ischemia);
    examene imagistice )radiografia toracică, ecocardiogramă, tomografia computerizată, scintigrafia).

Infarctului miocardic i se descriu evolutiv, patru stadii clinice, care pot fi precizate cu certitudine prin intermediul examenului electrocardiografic:
    infarctul miocardic subacut – in primele 6 -12 ore de la debut; ECG se poate evidenţia unda Q foarte mică (deseori lipseşte), supradenivelarea segmentului ST care înglobează unda T;
    infarctul miocardic acut (IMA) – după 24 -36 ore de la debut; ECG – unda Q adâncă, largă, segmentul ST cu denivelare moderată, unda T negativă, adâncă (unda Pardee)
    infarctul miocardic subacut – după cea de-a treia zi de la debut; ECG – unda Q adâncă, segmentul ST aproape izoelectric, unda T negativă;
    infarctul miocardic cronic (sechelar) – stadiul de sechele, după 14 zile de evoluţie; ECG – unda Q prezentă, segmentul ST izoelectric / pozitiv, unda T mica, negativă sau echidifazică sau chiar pozitivată.
Evoluţia lipsită de complicaţii a IMA este întâlnită la un procent scăzut de pacienţi, modalitatea frecventă a evoluţiei fiind cu complicaţii – durerea intensa (IMA hiperalgic) care prevesteşte o extindere a infarctului sau un anevrism de perete ventricular, tulburări de ritm şi conducere, insuficientă ventriculara stânga, soc cardiogen, embolii, angina invalidantă, accidentul vascular cerebral, moarte subită.

Orice şedinţă de recuperare a bolnavului coronarian este alcătuită din trei părţi distincte:

Partea I care cuprinde exerciţii de încălzire a musculaturii şi pregătirea parametrilor funcţionali pentru efort.
Exerciţiile fizice nu trebuie să determine o creştere cu peste 20 bătăi/min a frecvenţei cardiace fată de cea de repaus.
Frecvenţa cardiacă obţinută în timpul încălzirii nu trebuie sa depăşească 100-110 bătăi/min. Durata este de 7-10 minute.

Partea a II-a sau antrenamentul propriu-zis în care bolnavul prestează efortul de anduranţă. Se poate realiza fie antrenamentul continuu sau cel cu intervale. Este faza în care are loc recuperarea propriu-zisă şi în care se obţine creştere nivelului de efort fizic pe cere îl poate presta bolnavul.
Intensitatea acestuia va fi dependentă de vârsta bolnavului, de starea funcţională a aparatului cardio-vascular, de tipul de activitate fizică, de tipul de activitate fizică anterioară a bolnavului, cu o durată variabilă între 20-30 minute.

Partea a III-a sau partea de încheiere în care parametrii funcţionali, respectiv TA şi FC revin la starea de repaus. Durata acestui stadiu este de 5-10 minute. Relaxarea va continua revenirea după efortul prestat.

Posibilitatea apariţiei evenimentelor nedorite în cursul fazei a doua este redusă, în condiţiile unei supravegheri medicale adecvate, monitorizării, prescrierii individualizate a efortului, respectării condiţiilor de antrenament.
În situaţia în care pacienţii nu au posibilitatea de a începe recuperarea într-un centru specializat, recuperarea se face ambulator şi va consta mai ales din plimbări progresive şi ciclism.

Intensitatea antrenamentului
Este cel mai bine apreciată prin frecvenţa cardiacă. S-a demonstrat că unui VO2 de 70% din VO2Max la testul de efort maximal, îi corespunde o frecvenţă cardiacă între 70-80% din frecvenţa maximală realizată la testul de efort. Această frecvenţă este de aproximativ 120-130/min. pentru persoanele de peste 40 ani si 135-140/min. pentru indivizii sub 40 ani.

Durata antrenamentului
Efectul de antrenament se obţine începând de la durate ale efortului de 5 minute şi acest efort creşte progresiv şi direct proporţional cu durata efortului până la 30 minute. Peste ceastă durată beneficiul asupra creşterii capacităţii de efort este mic.
Se recomandă ca durata antrenamentului să fie iniţial de 5-10 minute crescând apoi progresiv în funcţie de toleranţa bolnavului până la 30 minute, limită care în general nu va fi depăşită.
Frecvenţa antrenamentului
Sunt necesare, cel puţin 3 sau 4 antrenamente pe săptămână despărţite dacă se poate prin câte o zi liberă, pentru a atinge obiectivele stabilite.

Tipuri de efort
Va fi izotonic (covor rulant, aparat de vâslit) şi izometric, spre finalul fazei a doua, dar să nu depăşească 3-4 secunde.

Modul de realizare a efortului
    bicicleta ergometrică, viteza de pedalare nu trebuie să depăşească 45 turaţii pe minut;
    covorul rulant;
    aparatul de vâslit, stepper-ul 1-2 perioade de 4 minute;
    exerciţii active pentru membrele superioare, inferioare, trunchi, asociate cu exerciţii de respiraţie;
    exerciţii cu obiecte, la aparate;
    mersul rapid sau joggingul;
    exerciţii în apă şi înotul.