Din momentul conştientizării morţii sale, omul a căutat să-şi prelungească viaţa şi să elimine efectele îmbătrânirii. Kinetoprofilaxia nu urmăreşte înlăturarea îmbătrânirii, ci reprezintă o profilaxie în sens strict a senescenţei interesând încetinirea ritmului de îmbătrânire, eliminarea îmbătrânirilor accelerate, precum şi ameliorarea în plan sanogenetic a calităţii vieţii persoanelor în vârstă. Marea majoritate a oamenilor de ştiinţă din domeniul gerontologiei consideră că viaţa omului este scurtată artificial şi că toţi oamenii pot filongevivi.
Studii recente arată că majoritatea organelor pot funcţiona normal la persoanele în vârstă care au un stil de viaţă sănătos şi nu suferă de boli cornice, dizabilităţi. Totuşi, într-un sens mai larg bolile cornice şi dizabilităţile la vârste înaintate sunt legate de comportamente nesănătoase la vârste mai mici. De aceea, profilaxia nu trebuie instituită numai în cursul îmbătrânirii, atunci când intervenţia ei poate fi tartivă, ci însă din perioada adultă în decadele 4 – 5 ale vieţii, având caracter continuu.
Inactivitatea fizică este o problemă majoră a sănătăţii publice, şi există dovezi ştiinţifice irefutabile care demonstrează că lipsa activităţii fizice regulate este un factor major în numeroase afecţiuni cronice. Kinetoprokilaxia, după Sbenghe, este aplicarea exerciţiilor aerobice pe principiile ştiinţei antrenamentului medical şi se aplică:
• Omului sănătos pentru a-l feri de boli sau de apariţia sindromului de decondiţionare fizică ( profilaxie de gradul I );
• Omului vârstnic la care decondiţionarea a apărut pentru a-l feri de agravarea şi organicizarea ei ( profilaxie de gradele I şi II );
• Omului bolnav ( cu boli cornice ) pentru a-l feri de apariţia unor agravări sau complicaţii ale acestor boli ( profilaxie de gradul III),pentru ca această noţiune interferează cu noţiunea de kinetoterapie de recuperare, Organizaţia Mondială a Sănătăţii o numeşte “profilaxie de gradul III” ( Sbenghe 2002 ).